Ariciul care căuta o pernă

Ariciul Mihai era obosit, dar nu putea să doarmă. Pernele lui erau toate prea moi, sau prea tari, sau prea înțepătoare.

Așa că a pornit prin pădure să-și caute una potrivită.

Prima pe care a încercat-o a fost un mușchi verde, gros. „Prea umed”, a oftat el, și a mers mai departe.

A doua a fost o frunză uscată de stejar. A foșnit sub capul lui, ca un ziar. „Prea zgomotoasă”, a spus el.

A treia a fost un con de brad. „Aoleu, prea tare”, a zâmbit ariciul, pentru că știa că el are destule ace și așa.

La marginea pădurii a întâlnit o veveriță care își aranja cuibul.

„Ce cauți, Mihai?”, a întrebat ea.

„O pernă. Am încercat mușchi, frunze și conuri.”

Veverița a râs încet. „Ai încercat tot, dar n-ai încercat să te cuibărești lângă cineva.”

Ariciul s-a gândit puțin. Apoi s-a întors în bârlog, unde mama lui dormea cu spatele rotund și cald. S-a așezat lângă ea, cu botul lipit de blana de sub ace.

Era moale acolo, cum nu fusese nimic în toată pădurea. Respirația mamei urca și cobora ca un val mic.

Ariciul Mihai a căscat. A închis un ochi, apoi pe celălalt. Afară, vântul legăna crengile fără grabă, iar în bârlog nu s-a mai auzit nimic, decât două respirații liniștite, una lângă alta.

Noapte bună, Mihai.