Barca de hârtie a Ilenei

Ileana Cosânzeana, încă mică, stătea la marginea unui pârâu și făcea bărci din hârtie. Una galbenă, una albastră, una cu pete de la cerneală.

Pe cea cu pete a pus-o în apă ultima. Barca s-a învârtit o dată, de două ori și a luat-o la vale, tot mai departe.

– Vai, a oftat Ileana. Mi-a plecat.

Un mușuroi de furnici stătea pe mal. O furnică a ridicat capul.

– Barca? Merge spre moară. Acolo apa încetinește.

Ileana a pornit pe mal, pe lângă pârâu. A trecut printre trifoi, pe sub o salcie, peste un podeț de scânduri. La salcie a întâlnit o broască, care i-a spus că a văzut barca trecând, cu pânza ei de cerneală.

La podeț a întrebat un pescăruș. El a arătat cu aripa mai departe.

Când a ajuns la moară, soarele stătea jos și apa era aurie. Barca plutea blând, într-un loc unde pârâul se făcea mai lat, și se învârtea încet, ca și cum o aștepta.

Ileana a luat-o în palme. Era puțin umedă la margini, dar întreagă.

– Mulțumesc, a spus către furnică, către broască și către pescăruș, deși niciunul nu mai era acolo.

S-a întors acasă mai încet decât plecase. În buzunar avea barca, iar în inimă o liniște mare. Uneori, ce pleacă de la tine se întoarce, dacă ai răbdare și întrebi cu blândețe.