Calul care vorbea în șoaptă

A fost odată ca niciodată o fată de împărat, pe nume Ileana, care avea un cal murg ce știa să vorbească. Dar vorbea numai în șoaptă, și numai când erau singuri.

Într-o zi, un zmeu bătrân a trimis vorbă că vrea să-i ia grădina cu merele de aur. Toți curtenii s-au speriat. Unii au zis să-i dea grădina, alții să-i dea o sabie, alții să fugă peste nouă mări.

Ileana a mers în grajd și a pus fruntea pe gâtul calului.

– Ce să fac? a întrebat.

– Du-te la zmeu, a șoptit calul. Dar nu cu sabia. Du-te cu o cană de apă.

Ileana nu a înțeles, dar a avut încredere. A încălecat și a ajuns la castelul zmeului, pe un deal sur. Zmeul stătea în prag, mare cât un nor, cu gura plină de scrâșnete.

– Vreau merele! a bubuit el.

Ileana a coborât și i-a întins cana.

– Ai străbătut un drum lung, zmeule. Ți-e sete.

Zmeul a rămas cu gura căscată. De ani de zile toți fugeau de el, nimeni nu-l întrebase nimic. A luat cana și a băut-o pe nerăsuflate.

– Mi-era, a zis, și glasul i se făcuse mic. Merele erau doar un pretext. M-am săturat să fiu singur.

Ileana a râs încet.

– Atunci vino la masă duminică. Aduci și tu ceva bun. Merele le mâncăm împreună.

Calul, de sub un copac, a pufnit mulțumit. Iar zmeul, de atunci, a venit în fiecare duminică, cu un coș de pere, pe poarta cea mare.

Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa.