Cocoșul de aur care trezea soarele

Într-un sat cu case cu prispă și garduri de nuiele, trăia un bătrân cu un cocoș de aur. Cocoșul nu era mare, dar penele lui străluceau ca soarele de dimineață. În fiecare zori, el cânta o dată, și soarele se ridica.

Într-o noapte, cocoșul a răcit. Când a deschis ciocul, n-a ieșit decât un scârțâit.

– Chic, a făcut cocoșul. Chic.

Pe cer, soarele aștepta după deal. Nu se ridica până nu auzea cântecul.

Cocoșul s-a speriat. A alergat pe gard și a încercat din nou. Chic. Pe urmă a venit un cățel, care a lătrat de trei ori, ca să-l ajute. A venit și o vacă, care a mugit lung. A venit o gâscă, care a gâgâit, și un purcel, care a grohăit.

Soarele nu s-a mișcat.

Atunci cocoșul a înțeles. Nu voiau zgomot. Voiau cântecul lui, așa cum îl făcea el.

S-a dus la bătrân, care i-a dat o lingură de miere cu apă caldă. A stat cocoșul pe prispă, la căldură, cu ochii închiși, și a respirat adânc, o dată, de două ori.

A treia zi, în zori, a ieșit pe gard. Și-a umflat pieptul, a deschis ciocul și a cântat. Cântecul era puțin mai ușor decât altădată, dar limpede.

Soarele a ieșit de după deal, mare și roșu. Cățelul, vaca, gâsca și purcelul au rămas tăcuți, să privească.

Seara, cocoșul s-a urcat în cuib, cu penele ciufulite de somn. Soarele a coborât încet, iar în sat s-au stins pe rând ferestrele.