Făt-Frumos și podul de ceață

A fost odată ca niciodată un Făt-Frumos care avea de trecut o apă mare, ca să ajungă la satul de dincolo. Pe malul acela nu era nici pod, nici barcă, doar o ceață deasă, albă ca laptele.

Calul lui, un cal murg care vorbea puțin, a mirosit aerul și a spus: „Podul e aici. Dar se vede doar celui care merge încet.”

Făt-Frumos era grăbit. A pus piciorul în ceață și a simțit că pământul fuge de sub el. A dat înapoi, puțin supărat.

„Ai încercat repede”, a zis calul. „Acum încearcă blând.”

Făt-Frumos a tras aer în piept. A pus un picior, a așteptat, apoi pe celălalt. Sub talpă s-a așezat ceva neted și cald, ca o scândură de lemn de tei.

Au pornit pe pod, pas cu pas. Ceața se despărțea în fața lor și se închidea în urmă, fără zgomot. La jumătatea apei au întâlnit o broscuță așezată pe o frunză.

„Încotro?”, a întrebat ea.

„Dincolo”, a spus Făt-Frumos.

„Atunci nu te uita în jos. Uită-te la lumina de la capăt.”

Într-adevăr, departe se zărea o luminiță galbenă, ca o fereastră aprinsă. Făt-Frumos s-a uitat la ea și frica lui s-a făcut mică, apoi a dispărut.

Când au pus piciorul pe malul celălalt, ceața s-a ridicat de pe apă ca o pânză și podul s-a topit în ea. În sat, o bătrână ședea pe prispă cu un ceai fierbinte.

„Ați venit bine”, a zis ea. „Mulți se grăbesc și rămân pe mal.”

Făt-Frumos a primit ceaiul și s-a așezat lângă ea. Calul a mâncat fân și a adormit în picioare. Peste sat s-a lăsat liniștea, iar pe cer s-a aprins întâi o stea, apoi altele.

Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa.