Fata morarului și vântul de toamnă

Era odată o moară pe malul unui râu, iar la moară trăia o fată, Anica, fiica morarului. Într-o toamnă, vântul s-a oprit. Nu a mai suflat nici o zi, nici două, nici trei. Roțile morii stăteau nemișcate, iar grâul din saci se înmulțea și nu se făcea făină.

Morarul s-a îngrijorat. Oamenii din sat așteptau făina pentru pâine.

– Mă duc să-l caut, a zis Anica.

– Pe cine?

– Pe vânt.

A luat o pâine, o pătură și o strachină de lemn. A mers pe lângă râu până la poalele dealului și a întrebat un corb care stătea pe un par:

– Nu l-ai văzut pe vânt?

– Dormea ultima oară într-o peșteră, sub stânca cea mare, a croncănit corbul. Dar e supărat și nu primește pe oricine.

Anica a urcat. Stânca era cenușie și rece, iar în peșteră se auzea un suspin lung. Înăuntru, un om înalt, cu barba din frunze uscate, stătea cu capul în mâini.

– Cine ești? a întrebat el.

– Anica, de la moară. Roțile noastre stau, iar satul n-are făină.

– Nu mai pot să suflu, a spus Vântul. Mi s-a încurcat în piept un fir de lână, și când suflu mă doare.

Anica nu s-a speriat. S-a apropiat și a văzut, între coaste, un fir lung, încâlcit ca un ghem. L-a tras cu grijă, încet, ca să nu doară. A tras și a tras, până a ieșit tot.

Vântul a oftat adânc, iar în peșteră s-a stârnit o adiere ușoară.

– Îți mulțumesc, a zis. Ce vrei în schimb?

– Doar să sufli peste moara noastră, măcar o seară.

A coborât Anica pe cărare, iar vântul a venit după ea, blând, ca un câine mare. Când au ajuns la râu, roțile morii au început să se învârtă, una, două, trei, și grâul s-a făcut făină albă.

Seara, în sat, au fost cuptoare calde și pâine proaspătă. Anica s-a așezat pe pragul morii, iar vântul i-a dezmierdat părul. Pe cer au ieșit stelele, iar roțile au scârțâit încet până ce a adormit tot satul.

Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa.