Fetița cu pălăria prea mare

Tudora primise de la bunicul o pălărie de paie, cu boruri largi. Îi venea atât de mare, că îi acoperea ochii și nasul. Când mergea pe uliță, se vedea doar pălăria și două picioare.

Copiii din vecini au început să râdă.

– Uite ciuperca care umblă!

Tudora a luat pălăria și a ascuns-o în fundul dulapului. Câteva zile a ieșit afară cu capul gol, dar fără să se mai joace cu nimeni.

Într-o după-amiază de vară, soarele a ars atât de tare că toți copiii s-au refugiat sub un nuc, roșii și obosiți. Nu mai aveau chef de joacă.

Tudora s-a uitat pe fereastră și s-a gândit la pălărie. A scos-o din dulap, a pus-o pe cap și a ieșit.

Sub pălărie era umbră, multă umbră, cât pentru trei copii. S-a așezat pe iarbă, iar un băiat s-a strecurat lângă ea fără să zică nimic. Apoi o fetiță. Apoi încă unul.

– E răcoare aici, a spus unul.

– E cea mai mare umbră din sat, a zis altul.

Nimeni nu a mai râs. Au stat toți sub borurile largi, cu genunchii strânși, și au ascultat cum zumzăie albinele în tei.

Când a venit seara, Tudora a luat pălăria și a ținut-o în mână, nu pe cap, cu spatele drept. Nu mai era prea mare. Era exact cât trebuia.

A doua zi, copiii au bătut la poarta ei. Voiau să se joace la umbră.