Melcul care nu se grăbea

După ploaie, un melc a pornit spre vârful unei tulpini de floarea-soarelui. Voia să vadă de acolo grădina întreagă.

Pe lângă el a trecut o gărgăriță.

– Unde mergi, melcule?

– Sus.

– Dar o să-ți ia toată ziua!

– Atunci o să am toată ziua să mă uit pe drum, a spus melcul și a mers mai departe.

A trecut pe lângă o picătură mare de apă, în care se vedea tot cerul, mic și rotund. S-a oprit să se uite la ea. A trecut pe lângă o frunză cu nervuri ca niște drumuri subțiri. A pipăit-o cu cornițele.

O furnică grăbită l-a depășit de trei ori, căci tot uita ceva și se întorcea. Melcul nu a depășit pe nimeni, dar nici nu s-a oprit.

Spre seară a ajuns sus. Soarele cobora și toată grădina era aurie: straturile de morcovi, gardul, pisica adormită pe prag. Furnica ajunsese și ea, ofticată și obosită.

– Cum ai ajuns înaintea mea? a întrebat.

– N-am ajuns înaintea ta, a zis melcul. Am ajuns la fel de sus. Doar că eu am văzut tot drumul.

Furnica a tăcut o vreme. Apoi s-a așezat lângă el și s-a uitat la grădină.

Cerul s-a făcut roz, apoi albastru. Melcul și-a tras cornițele în casă, iar furnica a dormit pe o frunză, lângă el.