Muma Pădurii și musafirul de la miezul nopții

A fost odată ca niciodată o Muma Pădurii despre care se spunea că nu primește pe nimeni. Locuia într-o colibă cu acoperișul de mușchi, iar copiii din sat ocoleau pădurea.

Într-o noapte cu furtună, cineva a bătut la ușa colibei. Muma Pădurii a deschis cu o lumânare în mână. În prag stătea un băiețel ud până la piele, cu un ghem de lână strâns la piept.

– M-am rătăcit, a zis el. Pot să intru?

– Toți se tem de mine, a mormăit ea.

– Mie mi-e mai frică de ploaie, a răspuns băiatul.

Muma Pădurii a tăcut o clipă. Apoi s-a dat la o parte. L-a așezat lângă sobă, i-a pus o pătură pe umeri și i-a dat o cană cu lapte cald.

Băiatul și-a desfăcut ghemul. Înăuntru era un ghiocel cu rădăcina în pământ, pe care îl căutase toată ziua prin pădure ca să-l ducă bunicii.

– Aici nu răsare nimic înainte de primăvară, a spus ea. Dar am în pivniță un loc cald, unde nu ajunge gerul.

L-a sădit acolo împreună cu el, în mușchi moale. Afară, furtuna s-a potolit.

Dimineața, băiatul a plecat pe cărarea bătută de soare. Muma Pădurii a rămas în prag și i-a făcut cu mâna, încet, ca și cum ar fi uitat cum se face.

De atunci, copiii din sat nu mai ocolesc pădurea. Iar în coliba de mușchi, când vine primăvara, înflorește un ghiocel.

Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa.