Pisica de pe cuptor și plapuma bunicii

La o casă veche, cu pridvor de lemn, locuia o bătrână pe nume Safta și o pisică cenușie, Măriuța. Seara, Măriuța dormea pe cuptor, pe o plapumă făcută din petice.

Într-o iarnă geroasă, Safta a început să coasă un petic nou pe plapumă. Măriuța a stat să se uite.

– De ce coși? a vrut ea să știe, din ochii ei galbeni.

– Pentru că plapuma asta e din toate serile noastre, a zis Safta. Peticul roșu e de la rochia pe care o purtam când m-am mutat aici. Cel albastru e de la cămașa bunicului. Cel verde, de la baticul mamei.

– Și al meu? a întrebat pisica.

Safta a zâmbit. A scos din coș un petic mic, cenușiu, moale ca puful.

– Ăsta e al tău. L-am păstrat din ziua în care ai venit la mine, când erai cât o mână.

Măriuța a tors încet. Safta a cusut peticul la margine, cu ață groasă, în împunsături mici și egale. Afară, vântul scutura crengile, dar înăuntru ardea focul în sobă.

Când a terminat, bătrâna a întins plapuma peste cuptor și peste pisică. Mirosea a lemn ars și a lavandă uscată.

– Acum ești și tu în ea, a șoptit Safta.

Măriuța a închis ochii. Simțea sub ea toate serile din casă, una lângă alta, calde și ușoare. Safta a stins lampa și s-a dus la culcare.

Peste casă a început să ningă încet, fără zgomot, și așa a rămas toată noaptea.