Steaua care a căzut în grădina Anei

Într-o seară de vară, Ana a auzit un zgomot mic în grădină, ca atunci când cade o linguriță pe covor. S-a uitat pe geam și a văzut o luminiță între roșii.

A ieșit în papuci. Pe pământ, între două frunze, stătea o stea cât o nucă, cu vârfurile puțin îndoite.

„Ai căzut?”, a întrebat Ana.

„Am alunecat”, a zis steaua, cu o voce subțire. „Voiam să văd cum e o grădină de aproape.”

Ana a luat-o în palme. Era caldă, ca o ceașcă de lapte. Au stat împreună pe băncuță și steaua i-a povestit despre cer, unde e frig și liniște și se aud doar alte stele cum respiră.

„Trebuie să mă întorc până dimineață”, a spus ea. „Dar nu mai am putere să urc.”

Ana s-a gândit. Avea o scară în șopron, dar era prea scurtă. Avea un zmeu de hârtie, dar nu bătea vântul.

Atunci a venit o licuriciă, apoi alta, apoi zece. S-au așezat în jurul stelei și au început să lumineze toate odată, tot mai sus, ca o scăriță de puncte aurii.

„Ține-te de ele”, a șoptit Ana.

Steaua a pus un vârf, apoi altul. A urcat încet, de la o luminiță la alta, peste gard, peste pomi, peste acoperișul casei.

La sfârșit a mai privit o dată în jos și a făcut o clipire lungă, ca un mulțumesc.

Ana a rămas în grădină până când nu s-a mai văzut nimic. Apoi s-a întors în pat. A adormit cu fereastra deschisă și cu un colț de cer aprins deasupra.

Dimineața, între roșii, pământul era încă puțin cald.