Veverița și alunele din vârful nucului

Veverița Dora adunase toată toamna alune și le ascunsese într-un scorbur, sus în nuc. Erau atât de multe, că le număra în fiecare seară și tot nu se săturase.

Într-o dimineață de ger a început să ningă. Dora s-a uitat pe fereastra scorburii și a văzut jos, pe zăpadă, un pui de potârniche. Tremura și scormonea cu ciocul printre frunze.

– Nu găsește nimic, a șoptit Dora. Dar sunt alunele mele.

S-a tras înapoi în căldură și a început să numere. Una, două, trei. La zece s-a oprit. Nu mai știa de ce număra.

A luat cu grijă patru alune în lăbuțe și a coborât pe trunchi, cu zăpada intrându-i în blană.

– Poftim, a zis, și le-a pus în fața puiului.

Potârnichea a ciugulit pe rând, mai întâi cu teamă, apoi cu poftă. Pe urmă a venit și mama ei, din tufiș, și a plecat capul în fața veveriței, fără o vorbă.

Dora s-a întors sus. În scorbur erau tot atâtea alune câte voia ea să mănânce. Spre surprinderea ei, parcă păreau mai multe decât înainte. Poate pentru că de data asta nu le mai număra.

Pe seară, zăpada s-a oprit. Jos, pe crengi, s-au așezat potârnichile, iar sus, în nuc, veverița a adormit cu coada peste nas.