Vulpea care număra stelele

Într-o seară de toamnă, o vulpe mică se uita pe cer și nu putea să adoarmă. Stelele erau multe, iar ea voia să știe câte sunt.

– Una, a spus încet. Două. Trei.

La zece, o frunză a căzut pe nasul ei și a pierdut șirul. A luat-o de la capăt.

Pe lângă bârlog a trecut un arici, cu spatele plin de ace și cu pașii mărunți.

– Ce faci, vulpeo?

– Număr stelele. Dar mereu mă încurc.

– Poți număra cu mine, a zis ariciul și s-a cuibărit lângă ea.

Au numărat împreună până la douăzeci. Apoi a venit o bufniță, care a numărat și ea, dar mai încet. Apoi un iepure, care a căscat de două ori.

Pe la treizeci, ariciul a început să respire adânc. Pe la patruzeci, iepurele dormea cu urechile lăsate. Bufnița a închis un ochi, apoi pe celălalt.

Vulpea a rămas ultima trează. S-a uitat o dată la stele și a înțeles că nu are nevoie să le știe numărul. Erau acolo, mari și mici, și veneau în fiecare noapte.

– Patruzeci și unu, a șoptit ea.

Și-a pus botul pe lăbuțe. Frunza de pe nas nu o mai deranja. Stelele s-au făcut puțin mai moi, apoi s-au topit în somn.

Noapte bună, vulpeo. Noapte bună și ție.