Zmeul care nu știa să spună mulțumesc

Într-un castel de pe vârf de munte locuia un zmeu cu trei capete. Era puternic și bogat, dar nu avea niciun prieten. Pentru că nu spunea niciodată „mulțumesc”.

Când un vultur îi aducea vești, zmeul mormăia. Când vântul îi aducea zmeie de hârtie în curte, zmeul tăcea. Când ploaia îi spăla geamurile, zmeul își vedea de treabă.

Într-o zi, pe poartă a bătut un băiețel cu o pâine caldă în coș.

„Mama a copt prea multă”, a zis el. „Ți-am adus una.”

Zmeul a luat pâinea. Un cap a vrut să spună ceva, dar al doilea a zis: „Nu e nevoie.” Iar al treilea a tăcut.

Băiețelul a așteptat un pic. Apoi a plecat.

În seara aceea, pâinea era caldă pe masă, dar zmeul nu o putea mânca. Îi stătea ceva în gât, mai mare decât orice îmbucătură.

„Poate ar fi trebuit să spun ceva”, a zis primul cap.

„Poate”, a șoptit al doilea.

„Dar nu știu cum”, a recunoscut al treilea.

A doua zi, zmeul a coborât în sat. A bătut la poarta băiețelului, cu pașii grei și cu urechile roșii.

„Pâinea a fost bună”, a spus un cap, încet.

„Mulțumesc”, a spus al doilea.

Al treilea a adăugat: „Și dacă mai ai o felie, vin cu mere.”

Băiețelul a râs. Mama lui a scos o masă afară, sub nuc. Zmeul s-a așezat cu grijă pe un scaun prea mic, iar pe cer a început să apună soarele, roșu ca o felie de măr.

De atunci, în castel se aude uneori un cuvânt mic, spus cu voce groasă și caldă: mulțumesc.