Zmeul care se temea de întuneric

Într-un castel de piatră, sus pe un munte, trăia un zmeu mare cât o casă. Toată lumea credea că nu se teme de nimic. Era însă un secret: zmeului îi era frică de întuneric.

În fiecare seară, când soarele se ascundea după vârfuri, zmeul își trăgea pătura peste cele trei capete și tremura.

– Ce-i în întuneric? se întreba un cap.

– Nu știu, spunea al doilea.

– Poate nimic, zicea al treilea, dar cu glas foarte mic.

Într-o noapte, o luminiță s-a oprit la fereastra castelului. Era o licuriciă, cât un bob de mazăre.

– De ce plângi? a întrebat-o ea.

– Nu plâng, a zis zmeul și a tras din nas. Mă gândesc.

– Vrei să-ți arăt ce-i în întuneric?

Zmeul a dat să zică nu, dar un cap a zis da. Licuriciă a intrat și s-a așezat pe un colț al mesei. Lumina ei mică a căzut pe un scaun, pe un cufăr, pe o ladă cu jucării vechi.

– Uite, a spus ea. Scaunul tău. Cufărul tău. Camera ta. Doar că acum nu le vezi.

Zmeul a rămas mult pe gânduri. Apoi a scos capul de sub pătură. Camera era aceeași și nu se schimbase nimic. Numai liniștea era mai mare.

Licuriciă a rămas până a adormit. Zmeul a adormit și el, cu un cap pe pernă, cu al doilea pe labă și cu al treilea zâmbind.

De atunci, în castel arde mereu o luminiță pe masă. Seara, zmeul o salută și spune: noapte bună, prietene.